Unirea sub conducerea lui Cuza și regiunile Ardealului

Adesea se aude în comunitate întrebarea: ce legătură au orădenii cu Mica Unire? Este esențial să subliniem de la început că Unirea sub domnia lui Cuza nu a fost una de mică amploare, ci dimpotrivă, a fost o realizare URIAȘĂ! Cei care nu simt apartenența la mesajul transmis de Eminescu prin salutul „Trăiască Nația - Sus cu Dânsa!” ar trebui să ia în considerare contextul în care s-a refăcut parțial Unirea realizată de Mihai Viteazul în 1600. Trecutul ne arată că unii au tendința de a ignora munca și realizările înaintașilor, cum le numea A.D. Xenopol, ceea ce diminuează importanța evenimentului în sine.

Este bine cunoscut faptul că, după încheierea Sfântei Alianțe la Viena în 1815, cele trei mari puteri imperiale europene – Habsburgică, Țaristă și Otomană – au decis să colaboreze reciproc în caz de pericol, adăugându-se ulterior Franța, Anglia și Imperiul German după 1870. Astfel, în acest context, s-au desfășurat evenimente importante în anii 1848, 1856, 1878, 1884 și altele. Este crucial să menționăm că, în urma războaielor dintre aceste puteri, țările române au fost adesea subordonate celor învingători, cum ar fi Basarabia, care a fost cedată în 1812, sau sudul acesteia în cadrul războaielor din Crimeea din 1878, iar Transilvania a fost integrată în Austro-Ungaria în 1867.

Această adversitate, care s-a abătut asupra românilor, a lăsat o amprentă profundă asupra conștiinței naționale, devenind un simbol al solidarității. De-a lungul timpului, acest sentiment a fost îmbălsămat în sufletele românilor. Pentru cei care se întreabă, precum la începutul acestei discuții, răspunsul poate fi găsit în îndemnul Astrei către susținători: să lase deoparte interesele personale în favoarea exercitării drepturilor politice, sub deviza „Dumnezeu și dreptul nostru național!”

Este necesar, în acest sens, un respect reciproc între români pentru a putea solicita respect din partea altora. O atitudine jovială și prietenoasă este binevenită, dar este important să ne concentrăm asupra drepturilor naționale, căci, la fel ca în trecutul Europei, „brânza-i pe bani”. Este esențial să ne stabilim poziția față de un eveniment și să ne întrebăm cine beneficiază de pe urma promovării acestuia.

Istoria ne arată că românii, prin Horea, Cloșca și Crișan în 1774, au cerut Libertate și Dreptate înainte de revoluția din Paris. De asemenea, Tudor Vladimirescu a zguduit structura statului în 1821, urmând reforma statului feudal înainte de revoluția franceză din 1848, în care românii pledau pentru „egala îndreptățire”. Prin Cuza Vodă, românii au realizat UNIREA înaintea landurilor Germane în 1871 și a țărilor din cadrul Sfântului Imperiu Roman de Apus și Habsburgilor până în 1918.

Astfel, Unirea Principatelor din 1859 sub un singur domn pământean a fost un salt imens către împlinirea visului de reunire a tuturor românilor, care s-a realizat în 1918. Pe 24 iunie 1867, Gazeta Transilvanie a abordat, printre alte subiecte, trei chestiuni deosebit de importante pentru soarta românilor, începând cu poziția clar exprimată de mitropolitul Bisericii Greco-Catolice, Alexandru Sterca Șuluțiu.

Uniunea Românilor cu Ungurii: Context Istoric

În cadrul discuțiilor privind uniunea românilor cu ungurii, punctul 12 al coșutismului a fost respins categoric pe Câmpia Libertății de la Blaj, în data de 3 mai 1848. Această respingere a fost marcată de declarația „numai moartea mă poate despărți de națiune!”, ce reflecta puterea sentimentului național. A urmat interpelarea deputatului Alexandru Roman, din Ceica, adresată miniștrilor unguri, și epistola Principelui Cuza către Carol I, prin care se solicita întoarcerea la moșia de la Ruginoasa. Aceste teme, atât interne cât și externe, mențineau vie conștiința românilor ardeleni.

Răspunsul Guvernamental și Mobilizarea Românilor

Emisarul guvernamental, contele Péchy, a fost responsabil cu răspunsul la interpelare, referitor la respectarea drepturilor românilor în cadrul constituțional. În acest context, Asociația „Astra” a îndemnat toți membrii săi să ceară recunoașterea drepturilor românilor ca națiune egală, subliniind că nu pot fi nedreptățiți și că drepturile politice naționale le sunt îndreptățite. Românii au fost chemați la o unitate și concordie fără precedent în exercitarea drepturilor constituționale, promovând mândria națională.

Reacții și Evenimente Culturale

Aceste îndemnuri erau rezultatul experiențelor anterioare de confruntare, inclusiv militară, dat fiind că ungurii încercau să decreeze unirea Transilvaniei cu Ungaria fără consultarea românilor. Avram Iancu, alături de tribunii săi, s-a ridicat împotriva punctului 12. Revista „Familia” a lui Iosif Vulcan a documentat evenimentele din Principatele Unite, considerându-le cruciale pentru întreaga nație.

Oferind Oportunități pentru Tinerii Pictori

Într-un articol intitulat „Oful unui june român”, Iosif Vulcan a discutat despre un tablou schițat de tânărul pictor D. Popescu, care fusese inspirat din poezia „Deșteaptă-te române” de Andrei Mureșanu. Tabloul, ce aducea un omagiu ierarhilor români, ilustra respectul față de conducătorii poporului și călăuzirea spre fericirea națională. Ierarhii reprezentau unitatea și libertatea, iar jurământul de frăție era o promisiune solemnă de a păstra demnitatea și mărirea străbună.

Apeluri la Colaborare

Iosif Vulcan a descris personajele tabloului conform epistolei însoțitoare, reprezentând o scenă solemnă în fața unui altar, cu preoți și prunci îmbrăcați festiv. Pictorul solicita sugestii și observații asupra temei lucrării sale, invitând astfel la dialog și colaborare creativă. Într-un alt număr al revistei, portretul său a fost publicat pentru a fi cunoscut de cititori, subliniind importanța promovării tinerelor talente artistice.

Evenimente istorice din 1866

În anul 1486, comunitatea Selișteană din Maramureș a primit o recunoaștere din partea Regelui Ungariei, Mathia I., sub denumirea de „fidelium nostrorum valachoru, Ioanis Wlad”. Recent, s-a raportat sosirea fostului domnitor al României, Alexandru Ioan Cuza, într-o vizită la hotelul „La Arena Angliei”, însoțit de doamna Elena, doi copii adoptați, colonelul adjutant Pisotzky, precum și de câțiva servitori. Cuza, deși tânăr, părea să poarte semnele dificultăților anterioare. Doamna Cuza era descrisă ca o femeie foarte delicată, iar cuplul a ales să părăsească orașul, îndreptându-se către Viena.

Regulamente și reprezentare culturală

Referitor la un decret emis de locotenența domnească din România, pe baza raportului ministrului culturii C.A. Rosetti, familia lui Isosif Vulcan a exprimat opinia despre regulamentul pentru formarea „Societății literare române”. Acest regulament prevedea desemnarea a 3 reprezentanți din România dincolo de Milcov, 4 dincoace de Milcov, 3 din Transilvania, 2 din Banat, 2 din Maramureș, 3 din Basarabia și 2 din Macedonia, subliniind unitatea culturală și spirituală a românilor. Vulcan își expunea viziunea despre reprezentarea românilor din Austria, considerând că cei mai potriviți reprezentanți ar fi filologul Timotei Cipariu și publicistul George Barițiu din Transilvania, precum și alții din diverse regiuni, inclusiv Alexandru Roman și Dionisiu Pășcuțiu din Ungaria.

Perspectiva literară și națională

Vulcan sublinia importanța momentului în care românii din diferite regiuni ale țării se vor uni, afirmând că „fratele de la Pindu va strânge mâna fratelui de la Criș”. El evidenția ideea înaintării literaturii naționale, considerată tezaur comun, și anticipa recunoașterea bărbaților care se vor implica în această mișcare. Revista Familia promova mândria națională prin literatură și artă, iar la rubrica de noutăți se publicau informații despre tabloul național, pentru care se oferea un premiu, asigurând cititorii că acesta va fi grandios și potrivit pentru a decora orice salon românesc.

Scrisoarea lui Alexandru Ioan Cuza

Gazeta Transilvaniei a publicat o epistolă a Principelui Alexandru Ioan Cuza adresată lui Carol I, în care Cuza menționează părăsirea în grabă a principatelor Unite, care a împiedicat reglementarea unor chestiuni personale. De asemenea, el subliniază necesitatea de a se întoarce în țară, fiind vorba despre o situație care implică chestiuni politice legate de numele său, ceea ce impunea prezența sa la moșia din Ruginoasa. Cuza a notat că dorința României de a avea un domn străin era pentru a asigura stabilitatea în țară.

Stabilitatea lui Carol pe tron

Aclamat de națiune și recunoscut de Sublima Poartă, Carol avea o stabilitate solidă pe tron. „De acum înainte, Măria Ta, românii nu au altă preocupare decât să întărească dinastia dumneavoastră, având ca scop să sprijine cu toate forțele marea sarcină pe care ați acceptat-o cu atât curaj. Cred că ideile mele reflectă gândirea contemporanilor mei și sper că Înălțimea Voastră va înțelege că revenirea mea în Principate nu poate genera niciun inconvenient”, afirma Cuza.

Solicitarea sa era menită să clarifice aspecte referitoare la caracterul său și la viziunea sa, pentru a preveni orice interpretări tendențioase care ar fi putut submina puterea. El sublinia că încă din Divanul ad-hoc din 1857 al Moldovei, a fost unul dintre primii susținători ai unirii Moldovei cu Valahia sub un domn străin. Mai târziu, voturile de dublă alegere i-au adus coroana României. Cuza Vodă nu își dorise personal să ajungă pe tron, motiv pentru care a declarat solemn că „îmi voi pune onoarea și gloria în îndeplinirea dorințelor poporului român”.

Oricine din România știa că el, Ioan I Cuza, s-a ținut de această îndatorire și, imediat după alegere, a redactat o scrisoare către Sublima Poartă și Puterile garante. „Am avut satisfacția de a realiza Unirea Principatelor, de a transforma trei milioane de clăcași în trei milioane de proprietari, de a restitui țării o cincime din pământurile uzurpate de clerul grecesc, de a oferi tuturor românilor dreptul de vot de care erau lipsiți pe nedrept, de a construi drepturi civile și politice și, în fine, de a traduce dorințele Divanurilor ad-hoc din 1857”, mărturisea Alexandru Ioan Cuza.

Cu toate aceste realizări, Cuza recunoștea că sarcina sa nu putea fi complet împlinită până când nu ar fi transmis tronul unui prinț străin dintr-o familie domnitoare europeană. El menționa tulburările interne din august 1865 și cererea boierilor pentru abdicarea sa, crezând că venise momentul să satisfacă dorința poporului în fața acelor încercări antinaționale. Cuza s-a adresat printr-o scrisoare Împăratului Napoleon, care manifestase sentimente calde față de români, având intenția de a abdica în favoarea unui principe străin care să garanteze viitorul țării.

Două luni mai târziu, la deschiderea Corpurilor legiuitoare, Cuza spunea: „Fie în fruntea țării, fie alături de voi, eu voi fi întotdeauna cu Țara, fără altă țintă decât voința națională și marile interese ale României. Vreau să fie bine, știut fiind că niciodată persoana mea nu va împiedica evenimentele care ar permite consolidarea edificiului politic, la care am fost fericit să contribui”, conchidea Alexandru Ioan, Domn al Românilor.

Românii au găsit în colonelul Alexandru Ioan Cuza „depozitul sacru” pentru unire. Odată ce toate dorințele sale au fost împlinite, acesta își exprima regretul că nu a avut ocazia să transmită personal coroana sa de domnie lui Carol, solicitând, ca simplu cetățean, permisiunea de a reveni.

Ultimele zile ale domniei lui Cuza

Ioan Cuza, fostul domnitor al României, a trăit ultimele clipe de domnie pe 11 februarie 1866, când a solicitat întâlnirea cu Nicolae Golescu, membru al locotenenței, precum și cu I. Ghica și C.A. Roseti, exprimându-și dorința de a pleca mai devreme decât era stabilit. Momentul plecării conta pentru toți cei implicați, având în vedere voința națiunii exprimată prin vot. Orice opoziție față de acest act major era considerată trădare. Guvernul i-a asigurat lui Cuza că voința sa va fi imediat împlinită, fiind convinși că acesta va susține cu tărie votul unanim al țării în străinătate.

La ora 19:00, Cuza a plecat pe calea Brașovului, escortat de garda de la șosea, unde s-au despărțit după saluturile de rigoare. Colonelul Cornescu, căpitanul Costiesc și Antoniu Arion, comisar civil, au fost prezenți la cererea domnitorului. Înainte de a părăsi Palatul Cotroceni, Cuza a trimis o scrisoare locotenenței domnești, în care sublinia că orice român care nu ar contribui la îndeplinirea obiectivului comun, proclamat de corpurile statului, era considerat trădător al națiunii. Cuvintele sale au fost primite cu aplauze atât în capitală, cât și în întreaga țară, fiind apreciate și de puterile europene ce se pregăteau pentru Conferința de la Paris.

Gazeta Transilvaniei a evidențiat acest moment ca un exemplu de națiune capabilă să construiască, nu doar să distrugă. După plecarea lui Cuza, s-a descoperit că maiorul Liebrecht, venit în țară fără avere și ajuns director al telegrafului, avea o sumă considerabilă de bani ascunsă. În urma acestor descoperiri, camerele legiuitoare au decis să verifice finanțele ministerului de război și al lucrărilor publice printr-o comisie parlamentară. De asemenea, a fost publicat un decret prin care se solicita investigarea socotelilor direcțiunii poștelor și telegrafului.

Răsturnarea politică din București a fost imediat discutată de statele garante. Prima reacție a venit din partea Porții Otomane, care a protestat împotriva evenimentelor din 11 februarie 1866, considerându-le o amenințare la suzeranitatea sa asupra României, ceea ce putea influența și alte state din regiune. Conform articolului 27 al Tratatului de la Paris, se stipula că intervenția armată era posibilă cu acordul solidar al Austriei, Franței și Angliei.

Justificarea intervenției armate în Turcia

Intervenția militară era considerată necesară pentru protejarea “integrității Turciei”, motiv pentru care a fost convocată o Conferință internațională. Franța a acceptat fără ezitare, iar Rusia, care părea să aibă anumite interese, nu va primi invitația, conform surselor de la Viena. Din Petersburg, ziarele avertizau că răscoala de la București, prin proclamarea unui principe străin și abdicarea lui Cuza, ar putea să pună în pericol Unirea Principatelor.

Provocările Conferinței internaționale

Conferința țărilor implicate, care avea ca scop desemnarea unui principe străin, s-a confruntat cu probleme de orgoliu impuse de Turcia referitor la suzeranitatea sa, precum și cu mândria caselor regale din Austria, Franța și Anglia, care nu doreau să se supună unei astfel de cerințe. În acest context, Domnul Cuza se afla în exil, lucrând pentru binele națiunii române, fiind împiedicat să revină în țară, pe care a slujit-o cu devotament.

Reformele lui Alexandru Ioan Cuza

Printre reformele semnificative realizate în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza se numără unificarea armatei, alocarea a 25% din buget pentru dotare, instruire, școli militare, statutul cadrelor militare, pensii militare, echipare, întreținere și dezvoltarea arsenalului. Toate acestea erau sub obligația satisfacerii serviciului militar de către toți cetățenii, cu prestarea de jurământ în fața Drapelului, înmânat oștirii cu deviza “Onoare și Patrie”. Această ceremonie sublinia importanța protejării Steagului, simbolul României.

Întâlnirea dintre Eminescu și Cuza

Mihai Eminescu, în timpul studenției sale la Viena, l-a vizitat pe Cuza în exil. Într-o atmosferă intimă, Eminescu părea să poarte pe umeri răsuflarea întregii națiuni. Domnitorul Cuza l-a primit cu o privire plină de înțelegere, conștient că Unirea nu se scrie pe hârtie, ci în sufletul oamenilor. Eminescu a afirmat: “noi nu vrem nimic pentru noi, ci pentru națiune”, iar Cuza a răspuns cu un zâmbet blând, subliniind că steagul nu aparține unui om, ci unui neam.

Simbolismul Steagului

Eminescu s-a apropiat de drapelul aflat în colțul odăii, observând cum culorile acestuia păreau să se ridice odată cu respirația sa. “Steagul este stindardul idealurilor naționale…”, murmura el, reamintind cuvintele sale din articolele anterioare. “În el trăiește istoria unui popor, credința lui, suferințele și izbânzile lui.” Cuza, cu mâinile la spate, contempla tricolorul ca pe un vechi prieten. Eminescu a afirmat că steagul este simbolul națiunii și al unității morale, pronunțând cu un glas profund: “Maria Ta, steagul acesta este ca Luceafărul de ziuă: el nu luminează noaptea, ci înălțarea neamului.”

El a deschis calea neamului, căci cele trei culori simbolizau trei virtuți: sângele, lumina și cerul. Fără acestea, România n-ar fi fost decât o umbră.

Un Legământ Cavaleresc

Cuza a atins lemnul lăncii. "Ai dreptate, Mihai. Steagul a fost mai întâi un semn, apoi a devenit o voință, iar prin voință – Țară." Eminescu a înclinat fruntea. "Țara nu este doar pământul, ci sufletul care o locuiește… Și acest suflet, Mărite Vodă, a prins contur sub tricolor." În acea tăcere iluminată de candela domnească, steagul părea că respiră. Un luceafăr nevăzut se ridica pe cer, ca și cum ar binecuvânta întâlnirea dintre Poet și Domnitorul care a conturat România modernă.

În vederea unei astfel de reconstituiri, ce poate fi preluată de condeie mai inspirate, îmi permit să schițez un legământ cavaleresc eminescian cu tricolorul nostru: roșu, galben și albastru. "Jur pe lumina ce răsare din cuvântul lui Eminescu, să păstrez neștirbit adevărul Neamului meu. Jur pe Tricolorul ce ne-a fost pânză de suflet, să nu las nicio umbră să-i stingă strălucirea. Jur pe opinca străbunilor, care a bătut cărările libertății, să calc drept, fără teamă, pe urma lor. Jur pe crucea de pe munte și pe Sfinxul străjer, să veghez, în mine și în ceilalți, spiritul strămoșesc al demnității. Jur pe jertfa celor căzuți și pe munca celor rămași."