Flavius Boiț - „Bihoreanul în opinci”: „Meșteșugul dispare când nu mai sunt persoane care să-l practice și să-l transmită mai departe”

Întoarcerea la tradiții

Meșteșugul încondeierii ouălor este învățat încă de la 9 ani, iar mătușa Tița a fost cea care l-a îndrumat pe acest drum. După o carieră de succes ca hairstylist în București, dorul de Bihor și de tradiții l-a determinat să se întoarcă acasă. Astăzi, îmbrăcat în costum tradițional de pe Valea Crișului Negru și purtând opinci, el decorează ouă de găină, rață și struț cu bizarca, continuând să împărtășească poveștile din vatra Săucanilor la târgurile din țară.

Reflecții asupra identității

Întrebat despre momentul revenirii acasă, el a explicat că nu a fost un singur eveniment, ci o transformare graduală. Deși a plecat din Săucani foarte tânăr și a construit o carieră de care este mândru în București, a început să simtă că îi lipsește ceva esențial. Acest „ceva” nu era o oportunitate mai bună, ci legătura cu rădăcinile sale: graiul, opincile, hainele de cânepă și ulița satului. A realizat că, după ce a devenit tată a doi copii, prioritățile s-au schimbat. A început să se întrebe ce moștenire va lăsa copiilor săi, nu doar din punct de vedere material, ci și ca identitate culturală.

Responsabilitatea de a păstra tradiția

El a subliniat că este important să le transmită copiilor informații despre locul de unde provine și despre oamenii care l-au crescut. Conștientizând că graiul său s-a pierdut și că trebuie să-l caute din nou, a realizat că întoarcerea acasă nu a fost doar din dorința de a revedea Bihorul, ci și dintr-o responsabilitate față de viitorul copiilor săi. Fără a păstra și a căuta ceea ce a primit, se teme că într-o zi copiii săi nu vor mai avea ce să moștenească.

Bihoreanul în opinci

Referindu-se la identitatea sa de „Bihorean în opinci”, el explică faptul că acest termen nu reprezintă doar un costum sau o poreclă, ci o responsabilitate profundă. Este o parte integrantă a identității sale, simbolizând legătura puternică cu tradițiile și cultura românească, având rolul de a păstra vie memoria și valorile strămoșești.

Reflecții asupra tradiției și moștenirii culturale

Eu port opincile vechi, realizate din gumă, datând din perioada interbelică. Fiecare dată când le purtăm, mă gândesc la cei care le-au avut înainte: soldați, agricultori, părinți care și-au crescut copiii, oameni care mergeau la biserică, la petreceri, la târg și își trăiau viața de zi cu zi în aceste încălțări. Nu le port pentru a fi interesant, ci pentru că nu am găsit în altă pereche de încălțăminte un mod mai bun de a păși. Simt că, atunci când le port, mă conectez cu bătrânii care au fost îngropați în opinci, știind că în Bihor mai există un purtător de tradiții vii și de opincile autentice. „Bihoreanul în Opinci” reprezintă întoarcerea mea acasă, întâlnirea între omul care am devenit în oraș și copilul crescut în Săucani, legănat pe genunchii celor care au purtat opincile nituite. Responsabilitatea mea este să port aceste opinci nu doar fizic, ci și în cuvintele și acțiunile mele, precum și în modul în care mă raportez la oamenii și locurile natale.

Deschiderea unui muzeu etnografic

Am în plan să deschid un muzeu etnografic, iar ideea nu a apărut peste noapte, nici din dorința personală de a avea un muzeu. Aceasta a evoluat odată cu obiectele pe care le-am moștenit din lada de zestre a mătușii Tița și a bunicii Maria, care au fost cumnate. Am renunțat la partea mea din casa părintească, lăsând-o fratelui meu, doar pentru a putea lua cu mine ultimul ghem de ață nețesut. Aceste obiecte nu sunt doar simple lucruri; ele sunt părți din cei care m-au crescut și dintr-o lume irepetabilă. Am început să le caut, să le prețuiesc și să le înțeleg. M-am gândit că, dacă aș avea o casă goală, nu aș simți aceeași bucurie ca atunci când o voi putea umple cu aceste obiecte, fiecare având povestea sa. Am avut prima „școală” în Săucani, unde mătușa Tița și Maica Mărie m-au învățat ce înseamnă rostul și rânduiala unei case: lada de zestre, țesutul, cusutul, modul de întreținere a lucrurilor și, cel mai important, respectul pentru munca depusă. Cu timpul, am început să strâng obiecte și să descopăr poveștile din spatele lor, realizând că, dacă nu le păstrăm, unele dintre ele vor dispărea. Așa a prins viață ideea muzeului. Nu doresc doar să păstrez vechituri, ci să conserv o lume care, treptat, se stinge.

Viziunea unui muzeu viu

Ce tip de muzeu îți imaginezi? Ce elemente va include și ce îl va distinge de cele deja existente? Mi-aș dori un muzeu dinamic, nu doar un loc cu obiecte expuse, ci unul în care fiecare exponat își păstrează identitatea și povestea. Aș vrea ca lângă fiecare obiect să fie prezentate informații precum numele și prenumele proprietarului, localitatea de proveniență, numele donatorului, descrierea procesului de realizare și, pe cât posibil, povestea sa. Intenționez să includ haine din cânepă, țesături, șterguri, zaghii, poale, spăcele, obiecte din gospodărie, lăzi de zestre, unelte și toate acele lucruri care făceau parte din viața cotidiană a oamenilor din mediul rural. Este esențial ca fiecare obiect să vină, pe cât posibil, cu propria sa poveste. Cine l-a creat? Unde? Pentru cine? Când? Cum era folosit? Cine l-a purtat? Ce însemna pentru familia respectivă? Dacă reducem un obiect la o simplă expunere, în timp îi vom șterge și semnificația. Mi-aș dori ca vizitatorii să poată observa și procesul de lucru. Nu vreau un muzeu în care tradiția să fie închisă în spatele unui geam, ci unul în care tradiția să poată fi auzită, văzută și învățată. Aș vrea ca oamenii să plece cu mai mult decât o simplă fotografie; să plece cu o poveste, cu un meșteșug văzut cu propriile ochi și, poate, cu dorința de a duce mai departe această moștenire.

Colaborarea cu comunitatea

Au fost deja primite donații de obiecte. Oamenii te caută sau te deplasezi tu prin sate? Ambele situații au avut loc. Am căutat și eu, dar și oamenii au început să mă caute. Aceasta este una dintre cele mai mari bucurii pentru mine. Când cineva îmi scrie și îmi spune: „Am ceva de la mama mea” sau „Am găsit ceva în lada bunicii sau a străbunicii mele și cred că ar trebui să ajungă la tine”, eu nu văd doar un obiect. Văd încrederea acelei persoane care îmi oferă o fărâmă din istoria familiei sale. O donație nu înseamnă doar o adăugare la colecția mea, ci reprezintă alegerea cuiva de a păstra o parte din povestea familiei sale. Am primit obiecte din diverse sate, iar fiecare donație îmi arată cât de multă memorie încă există în casele oamenilor. Uneori, aceste obiecte au stat de zeci de ani în lăzi, poduri sau dulapuri, iar oamenii nu realizează întotdeauna valoarea lor până nu începem să discutăm despre ele. De aceea, când cineva îmi încredințează un obiect, eu îl primesc cu mare atenție, deoarece nu primesc doar un obiect vechi, ci o parte din povestea unei familii.

Experiențe personale cu donațiile

Există o poveste care te-a marcat sau un obiect primit care are o istorie specială? Sunt multe, și tocmai aceasta este frumusețea acestui proces. Una dintre cele mai puternice experiențe pentru mine este legătura cu obiectele care îmi amintesc de Săucani și de femeile care m-au format acolo.

Importanța Obiectelor Tradiționale

Când observ o țesătură, o poală, o zaghie sau orice alt obiect realizat manual, nu mă gândesc doar la frumusețea sa. Îmi vin în minte meșteșugul și răbdarea femeii care a dedicat poate zile în șir pentru a-l crea, dar și la amintirile din copilărie legate de lucruri primite de la aceste femei: un ou roșu de Paște, un colac împletit de Crăciun, o vorbă bună sau o binecuvântare. Toate acestea se interconectează în mintea mea. Așadar, atunci când mă aflu în fața unui obiect vechi, nu văd doar un simplu lucru. Văd persoanele care stau în spatele lui și îmi aduc aminte de lumea în care am crescut.

Recent, am primit un sul de pânză de la nașa Emilia a Horghi. Pentru altcineva, acest lucru ar putea părea doar o bucată de stofă. Pentru mine, reprezintă o muncă plină de răbdare și o amintire păstrată până în prezent, care acum are ocazia să continue să existe. Acest aspect mă emoționează profund: alegerea oamenilor de a nu lăsa astfel de obiecte să se piardă. Atâta timp cât există cineva care își amintește cine a țesut, cine a cusut, cine a purtat și cine a păstrat, acel obiect rămâne mai mult decât un simplu lucru vechi. El continuă să trăiască.

Sentimentele Oamenilor față de Obiectele Tradiționale

Ce le spun oamenii care îmi încredințează aceste obiecte? Ce așteptări au? De cele mai multe ori, cu ochii plini de lacrimi, îmi spun că nu vor ca lucrurile să ajungă să fie aruncate, distruse, uitate sau vândute în locuri necunoscute. Aceștia au pierdut persoane dragi, case care s-au golit și lăzi de zestre care au rămas închise sau, uneori, chiar distruse sub privirile lor. În anumite cazuri, aceste obiecte sunt ultimele legături care unesc o familie de strămoșii care le-au creat. Astfel, cred că oamenii nu îmi oferă doar un obiect, ci și amintirea acestuia. Îmi încredințează munca femeii care l-a țesut, timpul dedicat creării sale, casa în care a fost păstrat și persoanele care l-au utilizat. Își doresc să știe că va exista cineva care va păstra acest obiect și va continua să împărtășească povestea sa. Aceasta reprezintă, poate, cea mai mare responsabilitate a unei donații: a nu lăsa obiectul să existe fără a-i oferi povestea omului care l-a creat și semnificația pe care a avut-o.

Documentarea Obiectelor Tradiționale

Cum reușesc să documentez obiectele pentru a nu pierde poveștile lor: cine le-a creat, la ce au fost folosite și ce semnificație au? Încerc să obțin cât mai multe informații de la persoana care mi le oferă. Întreb de unde provin, din ce sat, din ce familie, cine le-a realizat, cine le-a purtat, la ce au fost folosite și ce își mai amintește despre ele. Pentru mine, povestea este la fel de esențială ca și obiectul în sine. Un ștergar fără poveste rămâne doar un simplu obiect vechi. Însă un ștergar despre care știi cine l-a țesut, pentru cine a fost realizat, în ce casă a stat timp de zeci de ani și cu ce ocazie a fost folosit devine o adevărată mărturie.

Preservarea Memoriei prin Obiecte

Atunci când primesc un obiect, mă străduiesc să nu pierd nimic din informațiile care îl înconjoară. Caut să aflu numele creatorului, satul de origine, familia căreia i-a aparținut și, cel mai important, amintirile celor care mai pot vorbi despre el. Vreau să păstrez cât mai mult din memoria orală, cât timp mai există oameni care își amintesc. Unele povești nu pot fi găsite în cărți și nu pot fi recreate după ce cei care le-au trăit nu vor mai fi. Cred că, dacă salvăm doar obiectul și pierdem povestea acestuia, am reținut doar jumătate din ceea ce ar fi trebuit conservat.

Locația Muzeului

Îmi doresc ca muzeul să fie situat în casa mătușii mele, Tița. Nu vreau ca vizitatorii să vină în Săucani pentru mine sau pentru ceea ce am reușit să adun. Aș dori ca ei să vină acolo în memoria ei și a tuturor celor care se odihnesc alături de ea. Această casă nu ar trebui să fie doar un loc în care să fie expuse obiecte, ci un spațiu care a fost locuit, unde s-a muncit, s-a țesut, s-au spus povești și s-au transmis tradiții pe care încerc acum să le continui. Locul are o valoare pe care o clădire modernă nu poate egala. Ideal ar fi o casă tradițională, cu un târnaț și încăperi care să spună fiecare câte o poveste autentică, trăită în profunzimea sufletului. Deocamdată, construiesc proiectul treptat, adun obiecte și povești, căutând să conturez o fundație solidă pentru acest demers. Urmează să întăbulez casa, pentru a putea gestiona toate aspectele legale necesare și a începe, în ordine, tot ce presupune un astfel de proiect. Dacă va exista vreodată ocazia de a deschide această casă pentru public, mi-aș dori ca vizitatorii să simtă, la intrare, că nu au pășit într-un muzeu, ci într-o casă în care încă trăiește, prin obiectele sale, mătușa Tița.

Ateliere Permanente

Intenționez ca muzeul să găzduiască și ateliere permanente. Nu mă refer doar la ateliere de creație, ci și la cele de restaurare. Aceasta este o parte esențială a proiectului meu. Vreau să existe ateliere de cusut, țesut, încondeiat ouă, lădărit și opincărit, dar și sesiuni în care oamenii să învețe să repare și să conserve cămășile străbunilor. Restaurarea poate fi, uneori, mai importantă decât crearea de lucruri noi. În fața unui obiect creat de o femeie acum cincizeci sau o sută de ani, nu trebuie să-l tratăm ca pe o bucată simplă de material. Este esențial să știm ce se poate repara, ce poate fi înlocuit și, mai ales, ce nu trebuie atins.

Importanța Conservării Tradițiilor

Odată ce un element autentic este distrus, el nu mai poate fi readus la starea inițială. Este esențial ca oamenii să învețe să repare fără a distruge ceea ce este autentic. Răbdarea față de lucrurile vechi și aprecierea muncii altora poate conduce la salvarea valorilor tradiționale. Dacă un copil sau un tânăr pleacă din casa mătușii Tița având abilități precum cusutul, țesutul, încondeiatul ouălor sau repararea unei cămăși vechi, atunci muzeul își îndeplinește cu adevărat rolul.

Interesul Tinerilor pentru Tradiții

Există un interes din partea tinerilor pentru tradiții, însă acesta nu este suficient. Este necesar ca tinerii să aibă acces la experiențe practice, să poată vedea, atinge și învăța. Tradiția nu poate fi transmisă doar prin imagini și explicații; este vital să interacționeze direct cu meșteșugurile, să audă poveștile în graiul autentic și să înțeleagă semnificația fiecărui obiect. Este important să existe mentori dispuși să împărtășească cunoștințele lor, oferindu-le tinerilor timp, spațiu și respect.

De asemenea, nu trebuie să forțăm tinerii să aprecieze tradiția. Trebuie să o facem vie prin meșteșuguri, obiecte, povești și limbaj, astfel încât să descopere de bună voie valoarea ei. Dacă tinerii învață doar cum arată un costum popular, este posibil ca, în viitor, să-l recunoască. Însă, dacă le explicăm cine l-a creat, cum și de ce, atunci le-am oferit o lecție mult mai profundă despre moștenirea noastră culturală. Meșteșugul nu se stinge atunci când nu mai are admiratori, ci atunci când nu mai există practicanți care să-l transmită mai departe.

Mesaj pentru Tinerii Atrași de Tradiție

Un tânăr care se simte mai conectat la tradiție decât la viața urbană ar trebui să-și manifeste credința nu doar prin ritualuri, ci și prin mândria de a vorbi în graiul său. Nu trebuie să se rușineze de rădăcinile sale și trebuie să-și cinstească înaintașii, profitând de ocaziile de a învăța de la ei cât timp mai are această șansă. Chiar dacă am petrecut ani în mediul urban, nu regret nimic din ceea ce am învățat acolo; modernitatea m-a format, dar tradiția m-a îmbogățit. Nu este necesar să alegi între cele două lumi. Este perfect posibil să îmbini viața contemporană cu cunoașterea originilor tale. Chiar și într-un oraș mare, utilizând tehnologia și având o meserie modernă, poți păstra legătura cu tradițiile, comunicând cu bunica ta în graiul ei. Cel mai important este să nu te rușinezi de rădăcinile tale. Și, de asemenea, dacă simți un apel către tradiție, urmează-l cu încredere.

Rostul și Rânduiala în Lumea Modernă

Într-o societate grăbită, întrebarea despre semnificația „rostului și rânduielii” devine tot mai relevantă. Pentru mine, aceste concepte nu se referă doar la a acționa, ci la a înțelege motivele din spatele acțiunilor noastre. În Săucani, am descoperit că fiecare activitate avea o semnificație profundă. Femeile nu țeseau doar pentru a umple timpul, iar cusutul nu era doar o activitate estetică. Fiecare gest era însoțit de muncă, necesitate, simboluri, legături familiale și o organizare a vieții.

Astăzi, suntem înconjurați de numeroase obiecte, dar dispunem de puțin timp pentru a le înțelege cu adevărat. Ne lăsăm purtați de valul consumului, cumpărăm, schimbăm și aruncăm, adesea fără a ne întreba care a fost semnificația a ceea ce am avut în mâini. Poate că „rostul și rânduiala” ne îndeamnă, în primul rând, să ne oprim din când în când. Să reflectăm asupra trecutului, să apreciem ce am primit de la cei care ne-au precedat și să ne întrebăm ce vom lăsa pentru generațiile viitoare.

Asta este ceea ce încerc să fac. Nu doresc să mă întorc în trecut, ci să extrag din el ceea ce mai are valoare și să continui să port aceste învățăminte mai departe. Rânduiala nu înseamnă a trăi ca acum o sută de ani, ci a cunoaște cine ești, de unde provin, ce ai primit și ce responsabilitate ai de a nu lăsa să se piardă aceste valori. Aceasta este viziunea mea asupra unei vieți trăite cu rost și rânduială.