Doamna din culise. Povestea captivantă a Vetuței Pop: o viață dedicată teatrului, literaturii și civismului.

Elisabeta Pop: O Viață Dedicată Teatrului

Elisabeta Pop nu pare să fi ieșit vreodată cu adevărat la pensie. După 35 de ani de activitate, a părăsit funcția de secretar literar al Teatrului de Stat din Oradea în anul 2000, dar a continuat să fie prezentă în lumea teatrului. A asistat la spectacole, a citit, a scris cronici și a menținut vie amintirea unei instituții pe care o cunoaște din culise. Recent, a fost implicată într-un spectacol de poezie inedit, inspirat de universul Anei Blandiana, prietena ei veche.

Drumul Spre Teatru

Născută pe 4 octombrie 1940, în Lipova, județul Arad, Elisabeta Pop - cunoscută drept Vetuța - a ajuns la Teatrul românesc din Oradea pe un drum care părea să o ducă în altă direcție. A urmat Facultatea de Filologie din Timișoara, secția rusă-română, o alegere care nu a fost ușor acceptată în familia sa. Tatăl ei, prizonier al rușilor în Al Doilea Război Mondial, a avut rețineri în legătură cu dorința ei de a învăța limba rusă. „Însă eu auzeam rusa la o familie de basarabeni care locuia vizavi de noi și m-am îndrăgostit de această limbă”, povestește Elisabeta. Această pasiune i-a deschis calea spre operele lui Gogol și Cehov, iar dramaturgia rusă era o prezență constantă în repertoriile teatrelor, astfel că nu a ratat niciun spectacol din Arad și Timișoara. „Eram un grup de colegi de facultate care mergeam la spectacole și apoi discutam despre ele. Era plăcerea noastră cea mai mare”, își amintește ea.

Traducătoare de Cehov și Viața Personală

Deși nu a vorbit fluent limba rusă, Elisabeta se mândrește cu faptul că a tradus întreaga operă a lui Cehov, inclusiv piesele mari și mici, publicate în două volume. Tot limba rusă i-a adus și partenerul de viață. Un student la chimie, Alexandru, avea nevoie de traducerea unui volum despre cauciuc, iar printr-un prieten comun, i-a cerut ajutorul Elisabetei. De atunci, cei doi au format un cuplu, fiind căsătoriți de peste șase decenii. Astăzi, cu doi băieți și patru nepoți, soții Pop se simt împliniți.

Cariera Teatrală și Contribuția sa

Pentru a fi mai aproape de Alexandru, tânăra Elisabeta a căutat soluții pentru a se muta în Oradea. Predând limba rusă într-un sat din Arad, a aflat că Teatrul orădean căuta un secretar literar și nu a ezitat. „Voiam să mă mărit și trebuia să mă mut la Oradea”, explică ea. A reușit să îmbine toate aceste dorințe în 1965. În calitate de secretar literar, Elisabeta Pop avea responsabilități precum citirea și propunerea de texte, discutarea repertorilor, pregătirea caietelor-program și cronica de întâmpinare, menținând legătura cu publicul și presa. Rolul i-a venit ca o mănușă, având în vedere pasiunea sa pentru lectură.

Implicarea în Teatru

Doamna Elisabeta nu a considerat niciodată că este o corvoadă să citească zile și nopți sau să corespondeze cu dramaturgi și alți secretari literari pentru a găsi cele mai potrivite texte pentru trupa orădeană de teatru. I-a plăcut, de asemenea, să invite publicul la spectacole. Recunoaște că a practicat și diplomația de culise: „Actorii fac intrigă din orice”, spune ea, zâmbind, dar știa cum să le comunice pentru a menține armonia în echipă.

Elisabeta Pop: O viață dedicată teatrului

Elisabeta Pop, o personalitate emblematică a teatrului din Oradea, a reușit să îmbine cu măiestrie arta și empatia, dovedind că poate împăca chiar și cele mai puternice orgolii ale artiștilor. Deși nu a visat vreodată să devină actriță, dragostea ei pentru teatru a fost necondiționată, lipsită de vanitate. În cariera sa de la Teatru, a colaborat cu șapte directori, printre care Eugen Țugulea, cunoscut pentru încăpățânarea sa, și Mircea Bradu, care a avut abilitatea de a atrage artiști și dramaturgi valoroși în Oradea.

Premii și recunoaștere

Pop a fost distinsă cu un premiu de către UNITER, recunoaștere a contribuției sale remarcabile în domeniul teatral. Publicul care frecventa teatrul era divers, incluzând intelectuali din oraș, precum medici, profesori, funcționari și preoți. De cele mai multe ori, spectatorii erau de vârsta a doua sau a treia, dar teatrul oferea și spectacole speciale pentru elevi, muncitori și soldați. Doamna Elisabeta își amintește că aceștia din urmă adesea nu apreciau în mod corespunzător efortul actoricesc.

Experiențe din perioada comunistă

În perioada comunistă, teatrul era o combinație de artă și exercițiu de echilibristică. Înainte de premiere, piesele erau supuse cenzurii, care căuta „șopârle”, adică replici cu dublu sens. Fosta secretară literară povestește că existau multe astfel de replici, dar nu toate erau depistate. Un exemplu relevant este replica din „Amadeus”, care a provocat un fior în sală, având în vedere că dictatorul Nicolae Ceaușescu avea pe atunci 68 de ani.

Continuarea pasiunii pentru teatru

După pensionare, Elisabeta Pop a rămas conectată la lumea teatrului, scriind cronici și volume despre teatrul orădean și viața scenică. La aproape 86 de ani, continuă să participe la spectacole și contribuie activ la repertoriu. Recent, a colaborat cu actuala secretară literară, Florina Dometi, și cu actorii Anda Tămășanu și Ciprian Ciuciu, la un spectacol inspirat din poeziile Anei Blandiana, o prietenă veche a familiei Pop.

Un ritual zilnic al lecturii

Elisabeta este o octogenară plină de vitalitate, cu o minte ageră și amintiri clare despre piesele vizionate și cărțile citite. Când este întrebată despre secretul energiei sale, zâmbește și menționează „cafeaua și pasiunea soțului meu pentru alchimie”. De asemenea, se arată recunoscătoare pentru gena moștenită de la mama sa, care i-a oferit puterea de a rămâne activă și curioasă. În fiecare zi, la ora 9 dimineața, soții Pop se dedică lecturii, considerând-o un obicei sacru.

Viața dedicată teatrului

„Citesc prozatori contemporani, pentru că sunt curioasă ce scriu”, afirmă doamna Vetuța. Unii autori o impresionează, în timp ce alții îi rămân neclari, dar nu îi judecă, considerând că, probabil, ea a rămas în urmă. Pe lângă pasiunea pentru literatură, doamna Vetuța îi pregătește zilnic mese soțului său; aceasta este modul ei de a-i arăta recunoștința pentru anii în care nu a putut fi alături de el la masă din cauza programului său aglomerat din Teatru. De asemenea, își exprimă îngrijorarea față de curățenia locuinței, neputând suporta ideea că ar putea să „mirească a bătrâni”. Între aceste preocupări, se desfășoară o viață dedicată artei teatrale...