24 ianuarie - Sărbătoarea Unirii Principatelor Române

Propunerea legislativă pentru sărbătorirea Zilei Unirii

Pe 9 decembrie 2013, în cadrul Biroului Permanent al Camerei Deputaților, a fost prezentată o propunere legislativă ce viza declararea zilei de 24 ianuarie ca zi de sărbătoare legală. Aceasta a fost semnată de parlamentari aparținând diverselor partide politice. Potrivit expunerii de motive, „24 ianuarie semnifică, practic, ziua de naștere a statului național modern român și trebuie ca românii să nu uite acest lucru. (…) Recunoașterea ca sărbătoare legală este un gest simbolic care conferă acestei sărbători statutul bine meritat, deoarece există un adevăr istoric de netăgăduit: România s-a născut la Iași!”

Adoptarea legii și promulgarea acesteia

Senatul a adoptat proiectul de lege pe 2 iunie 2014, iar Camera Deputaților l-a adoptat pe 3 decembrie 2014, cu 276 de voturi „pentru”, 4 voturi „contra”, 11 abțineri și 4 absenți. Pe 16 decembrie 2014, președintele Traian Băsescu a semnat Decretul nr. 901, promulga Legea pentru declararea zilei de 24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române – ca zi de sărbătoare națională, aceasta devenind Legea nr. 171/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 922 pe 18 decembrie.

Conform Legii nr. 171, autoritățile administrației publice centrale și locale au posibilitatea de a organiza și sprijini logistic și material manifestări cultural-artistice dedicate acestei zile. De asemenea, prin Legea nr. 176 din 7 octombrie 2016, care modifică alin. (1) al art. 139 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial nr. 808 pe 13 octombrie 2016, ziua de 24 ianuarie a fost declarată zi nelucrătoare. Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, respectându-se prevederile constituționale.

Manifestări dedicate Zilei Unirii

În această zi, sunt organizate manifestări dedicate împlinirii a 167 de ani de la Unirea Principatelor Române în Iași, orașul Unirii, dar și în București și în întreaga țară.

Istoricul Unirii Principatelor

Unirea Principatelor reprezenta un deziderat exprimat încă din timpul Revoluției de la 1848, când, la Brașov, pe 12/24 mai, a fost elaborat programul-legământ „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”, care includea obiectivul fundamental românesc: „Unirea Moldovei și Țării Românești într-un singur stat neatârnat românesc”. Protectoratul Rusiei asupra Principatelor s-a încheiat în urma înfrângerii din războiul Crimeii (1853-1856) și a Congresului de la Paris din 1856.

În tratatul semnat pe 18/30 martie 1856, s-a stabilit ca în Principatele Române locul protectoratelor să fie ocupat de garanția colectivă a Marilor Puteri europene (Franța, Marea Britanie, Austria, Rusia, Prusia, Imperiul Otoman și Regatul Sardiniei), menținându-se suzeranitatea otomană. Poarta s-a angajat, de asemenea, să respecte administrația independentă și națională a Principatelor, precum și libertatea cultului, legislației, comerțului și navigației.

În același timp, s-a decis convocarea de Adunări (divanuri) ad-hoc care să se pronunțe asupra organizării viitoare a celor două țări. „Comitetul Electoral al Unirii” de la Iași a stabilit pe 1/13 martie un program politic, vizând unirea Principatelor într-un singur stat, neutru și autonom, condus de un prinț străin și o domnie ereditară, având o adunare reprezentativă și garanția colectivă a puterilor europene.

Centralizarea Unirii în Principatele Române

„Central al Unirii” a fost organul de conducere al Partidului Național Munten, având un program similar cu cel al unioniștilor din Moldova. Au fost organizate adunări ad-hoc în cele două Principate, iar prin cele două rezoluții aproape identice adoptate în Moldova pe 7/19 octombrie 1857 și în Țara Românească pe 8/20 octombrie 1857, se solicitau: autonomia și neutralitatea celor două Principate, unirea acestora într-un singur stat denumit România, alegerea unui prinț străin, ereditar, dintr-o dinastie domnitoare europeană, garantarea neutralității și inviolabilității noului stat, un guvern reprezentativ și constituțional, o Adunare obștească cu putere legislativă și garantarea colectivă a celor șapte puteri, conform lucrării „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

În ultima zi a Conferinței de la Paris, pe 10/22 mai - 7/19 august 1858, a fost semnată Convenția de la Paris, un act internațional ce reprezenta noul statut fundamental al Principatelor, conform lucrării „Istoria românilor, Constituirea României moderne” (volumul VII, tom I, Editura Enciclopedică, 2003). Conform reglementărilor acestuia, cele două țări, menținute sub suzeranitatea Porții și sub „garanția colectivă” a puterilor, urmau să se administreze liber, fără ingerințele Înaltei Porți, purtând denumirea de „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”. Separarea administrativ-politică era menținută, fiecare principat fiind condus de câte un domn și miniștrii săi.

Puterea legislativă urma să fie exercitată de domn, Adunarea electivă din fiecare țară și Comisia centrală nou instituită, comună Principatelor. Domnul urma să fie ales pe viață în fiecare țară. Comisia centrală și Curtea de Casație erau comune pentru ambele țări, iar armatele puteau fi reunite în tabere comune, sub comanda alternativă a domnilor sau a reprezentanților lor. Astfel, deși Convenția de la Paris nu a oferit Unirea, a adus românii mai aproape de momentul realizării unificării celor două principate.

Pe 28 decembrie 1858/9 ianuarie 1859, în Moldova, au început lucrările Adunării elective, fiind validate mandatele a 55 de deputați. Deputații majorității s-au întrunit în seara zilei de 3/15 ianuarie 1859 pentru a conveni asupra candidaturii comune. După ore de dezbateri, s-a propus candidatura lui Alexandru Ioan Cuza, acceptată în unanimitate de deputații prezenți. Adunarea electivă s-a reunit pe 5/17 ianuarie 1859, pentru a-l alege pe domn prin vot deschis; Alexandru Ioan Cuza a primit unanimitatea voturilor celor 48 de deputați prezenți.

Alegerile pentru Adunarea electivă din Muntenia s-au desfășurat între 8/20 și 12/24 ianuarie 1859, conservatorii obținând 46 din cele 72 de mandate. Lucrările Adunării elective au fost deschise pe 22 ianuarie/3 februarie 1859, sediul reprezentanței naționale fiind înconjurat de mii de oameni. Membrii Partidului Național s-au reunit în noaptea de 23 spre 24 ianuarie la hotelul „Concordia” din București, căutând o soluție atât deputații conservatori, cât și cei ai Partidului Național. La propunerea lui Dimitrie Gr. Ghica, s-a adoptat soluția dublei alegeri. În dimineața zilei de 24 ianuarie/5 februarie 1859, la ora 11.00, lucrările Adunării s-au reluat, iar deputatul Vasile Boerescu a cerut o ședință secretă în numele Partidului Național.

Unirea Principatelor Române

În contextul istoric al Unirii, un grup de deputați a pledat pentru principiul Unirii, subliniind legalitatea actului în conformitate cu „spiritul Convenției”. Aceștia au propus alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Țării Românești. Revenind în sala de ședințe, cei 64 de deputați au votat, consacrându-l astfel pe Alexandru Ioan Cuza ca domn al Țării Românești. Acest vot a dus la unirea de facto a celor două Principate.

Prin acest act politic al dublei alegeri, națiunea română a obținut o victorie semnificativă în realizarea statului modern român, fără a încălca formal prevederile Convenției de la Paris. Alexandru Ioan Cuza a ajuns la București pe 8/20 februarie 1859, fiind primit cu mult entuziasm, conform lucrării „Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

Recunoașterea internațională a unirii

La Conferința de la Paris, desfășurată între 26 martie/7 aprilie și 25 august/6 septembrie 1859, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn al Principatelor Unite a fost recunoscută de jure pe 1/13 aprilie 1859. Austria și Imperiul Otoman au recunoscut acest eveniment pe 25 august/6 septembrie 1859. De asemenea, Austria a recunoscut de facto, pe 2/14 mai 1859, dubla alegere a lui Cuza, reluând legăturile cu cele două guverne românești de la Iași și București.

Recunoașterea dublei alegeri de către Puterile garante și Imperiul Otoman a consacrat uniunea personală a celor două Principate, constituind prima etapă spre realizarea deplină a Unirii. Unirea administrativă și politică a Principatelor a fost completă prin emiterea de către Poartă a „Firmanului de organizare administrativă a Moldovei și Valahiei” pe 22 noiembrie/4 decembrie 1861. Acest firman admitea, în principal, unirea ministerelor de la Iași și București într-un singur guvern și a Adunărilor elective într-una singură, conform lucrării „Scurtă istorie a românilor” (Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1977).

Formarea primului guvern unitar

Primul guvern unitar al României a fost constituit pe 22 ianuarie/3 februarie 1862, sub conducerea lui Barbu Catargiu, iar pe 24 ianuarie/5 februarie 1862 a fost deschis la București primul Parlament al României.